Septembrie cât o veșnicie

octombrie 5, 2018

Nu v-am uitat, domnule profesor! Cum aș putea să uit vreodată, una câte una, amintirile, mulțumindu-vă pentru prietenie, dar mai ales pentru poezia vieții dintotdeauna.
Nu știu de ce scriu acum. Poate că rutina e de vină. Un simplu „la mulți ani“? Prea șters și tras de păr. Am încercat de multe ori acest tip de urare. Dar de fiecare dată intram în conflict cu mine. Mă pedepseam pentru lipsa de imaginație.
Dar și pentru rarele apariții virtuale. Septembrie, de vină, acest septembrie gri, ca o toropeală împovărătoare. Septembrie înăbușitor, când toate atingerile dor. Iar în unele zile, când o greutate, când un vid.Până și zâmbetul nu mai e ceea ce a fost odată. Nici sărutul. Nici poezia nu mai seamănă cu poezia de ieri. Știu, nu așa m-ați cunoscut. Episodic, întâlnești asemenea clipe ale durerii. Despre unele poți vorbi, pentru altele există un ritual al tăcerii. Vorba poetului: „orișiunde durerea este aceeași“. Sau starea când nu vorbești, nu gândești, nu te tânguiești. Pentru că durerea e în tine. Doar timpul s-a oprit în loc. Iar lunile s-au amestecat unele cu altele, zilele nu mai au nume. Nu mai există sărbători. Nici zile. Nici nopți. Într-un septembrie gri. Septembrie de neîndurat. Septembrie mut și chinuit. Cât o veșnicie.

Eli Gîlcescu

Reclame

Purificare

decembrie 8, 2018

Ascuns în ceață
pământul își pune cămașă
de-a-ndoaselea
acestor vremuri
va fi soarele lui Dumnezeu
apă
în dimineața de Crăciun
înminunând clipa
cum nu are să mai fie

Eli Gîlcescu

Vianu Mureșan: am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul

decembrie 8, 2018

Isabela Gîlcescu: Și pentru că am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.
Vianu Mureșan: Romanul pare să fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic, rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin, vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării. Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră, cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu noi bunul Dumnezeu.
Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat, un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.
Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară, încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic, alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte, Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.
Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor. El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit. În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în sine.
Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu” a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului, și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.
În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu, François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi încerc pana.
De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu, în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui, figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul … de dorul lui și ca să-l țin treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar personaj, ci este un demiurg al cărții mele.

Vianu Mureșan, pasiunea fierbinte, fantasmatică, nepotolită pentru cele nevăzute și neatinse

decembrie 7, 2018

Isabela Gîlcescu: Pentru cititorii „Observatorul” dar și pentru toți românii canadieni, cine este Vianu Mureşan?
Vianu Mureșan: În măsura în care meseria, profesiunea și nivelul studiilor au ajuns să ne dea imaginea socială, ar fi, să zic așa, câteva lucruri cu care m-aș putea „mândri”: am fost vreme de 17 ani profesor de filosofie la o universitate privată din Cluj-Napoca și în câteva reprize scurte profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, la facultățile de Istorie-Filosofie și Studii Europene, am luat un doctorat în Filosofie la UBB Cluj cu o teză despre etica lituanianului-francez Emmanuel Lévinas, am făcut presă scrisă și publicistică literară vreme de 20 de ani la ziare și reviste din Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Zalău, Satu Mare, București, am publicat 15 cărți de filosofie și literatură, am fost babysitter și apoi învățător în regim de homeschool la nepoțica mea Sophia Leopold din Toronto, despre care azi, la cei 10 ani ai ei, lumea știe foarte multe în calitate de artist, iar în ultimii trei ani lucrez ca lector de carte la editura Eikon din București. Asta ar fi, pe scurt, fișa mea profesională.
Dacă mă gândesc bine însă, aproape toate aceste activități ale mele au fost determinate în mare măsură de conjunctură, inclusiv temele cărților scrise, încât mă întreb dacă nu cumva felul în care mă arăt eu în societate, mă prezint în fața celorlalți, este un simplu rol pe care l-am jucat din lipsă de altceva mai bun pentru care mi-au lipsit datele: puterea, talentul, voința, condițiile. În copilărie îmi plăcea mult să desenez portrete și icoane, iar dacă aș fi ales altă școală, artele plastice, probabil că tot traseul meu ar fi fost diferit – în loc să scriu aș fi pictat și cioplit în lemn, meserie învățată de-a lungul multor ani în care îl urmăream pe bunicul în atelierul lui de tâmplărie de acasă și la construcțiile în lemn prin satele noastre maramureșene. Dar pentru că s-a întâmplat să îl citesc pe Platon de pe la 14 ani, l-am întâlnit atunci în Dialogurile lui pe Socrate, care m-a fascinat și entuziasmat atât de mult încât mi-a confiscat pentru mulți ani toată pasiunea și visarea. În înțelesul pe care chiar el l-a dat acestui termen, m-am îndrăgostit filosofic, anume în acel fel sublim și maniacal pe care îl dă pasiunea fierbinte, fantasmatică, nepotolită pentru cele nevăzute și neatinse. Pasiunea pentru un Idol, și mi-ar plăcea să nu se dea un sens convențional, psihologic acestuia, ci unul moral, religios – figura arhetipală formatoare. Tot ce îmi doream din momentul în care mi s-a închegat în cuget icoana lui Socrate a fost să fiu contemporanul lui – fie să trăiesc eu alături de el în Atena, fie să vină el la mine, or altă cale decât să citesc cu pasiune devoțională operele lui Platon și alte scrieri antice despre divinul flecar maieutic nu am găsit încă pentru coabitarea noastră spirituală. Dacă mă mai ațin și azi de filosofie, nu talentul sau pasiunea mea ar fi explicația corectă, ci mai degrabă faptul că am căzut victimă, m-a prins în plasă Socrate și chiar dacă m-am zbătut, încă nu am reușit să scap.
O astfel de nevoie pătimașă de a fi contemporanul cuiva din alt timp și alt spațiu, nu am mai avut-o decât un pic mai târziu, prin anii de facultate, cu Isus Christos. Aș fi vrut să-l întâlnesc, să îmi încerc vrednicia ascultându-l și urmându-l. Mi se părea ridicol, irelevant tot ce puteam vedea, învăța și înfăptui rupt de prezența lui Isus Christos, iar exaltarea mistică ce-mi ținea mintea într-o fierbere religioasă nepotolită mă făcea să cred că sensul vieții mele este să trăiesc într-un timp mesianic, iar nu într-o lume total profană și pragmatică, că aceasta e adevărata menire a noastră, a omenirii, dar pentru că n-am vocație de predicator, nu m-am apucat să fac vreun serviciu public din crezul meu… Cred că mi s-a închegat sufletul – dacă am așa ceva – din aceste relații mistice cu înțeleptul grec și cu Fiul lui Dumnezeu. Dă-i omului o măsură pe care să n-o poată atinge – înțelepciunea, sfințenia –, dar de care să se zbată toată viață a se face vrednic, asta am învățat de la cei doi, acesta cred că e principiul educației. În conformitate cu aceste modele s-au format omul antichității și omul creștin, două dintre cele mai izbutite performanțe morale ale civilizației noastre. Nu știu cum aș fi evoluat în lipsa acestora, ce s-ar fi ales de mine, dar mă tem că nu ceva de seamă.

Isabela Gîlcescu

Când pe-un vaier

decembrie 5, 2018

… vise după vise
ploi
tot așa noapte de noapte
zăpezi pe sub copaci
de mâine zdrăngănind la porți
prea somnoroase
cu fruntea la pământ
și iarăși larmă, clopoței
colind
în fața porții
nici cucuvea nici rost
lumini
îmi pare că s-ar tot feri
de ochiul lumii
iederi
și tânguiri de dus
pustiu
atât pomet
dar oare cui
mai știi tu merii…
au strigat

Eli Gîlcescu
5.12.2018

Ploi și zăpezi

decembrie 4, 2018

… după visul de ieri
chiar dacă
m-a îngreunat de griji
pentru cei care în multe feluri nu mor
cu totul
iubesc zăpezile
când tac
într-o clipă
ploaia să-mi spună ceva
alt vis…
sau tu

Eli Gîlcescu

Într-o nouă zi

decembrie 2, 2018

… și drept răsplată mi-ai trimis morții acasă
doar țărâna lor
în altă parte
să slujească
o haită de câini
pândea oasele mele
printre flori
se îngrijea de sufletul meu
să-l țină în viață
fără să știe de ce

numai dimineață mi-am dat seama că totul fusese un vis
am adormit din nou

Eli Gîlcescu

Nu știu să mă fi certat vreodată (cu) țara

decembrie 1, 2018

Căutând-o mereu
într-o zi când n-am făcut nimic
am reușit să nu mă pierd
și am tăcut

Eli Gîlcescu

Pădurea #rezist sau lecția de nesupunere

decembrie 1, 2018

egilcescu's Blog

Și…
fără să afli
pădurea are ceva din tine.
Se preumblă ca un ecou
care îmi scapă mereu
Dumnezeu știe pe unde
ca pentru un somn lung.
Și asta nu e tot.
Uneori
are culoarea ochilor tăi
și plâng
îngreunând-o
toată
cu o dragoste mai veche
după o atât de lungă despărțire
să nu moară
de două ori blestemată
prin afară.

Eli Gîlcescu

Vezi articolul original

Pădurea interzisă

noiembrie 27, 2018

S-a întors pentru că era fiul, singurul în viață

… acolo unde toamnele lovesc în tăcere pământul străbun, pe care îl căuta întreaga viață. Atingerile viei, grădina cu trandafiri cățărători și nucul bâjbâind către cerul râpos l-au scos din toropeală. Se preumbla, ca un ecou care îi scăpa mereu, Dumnezeu știe pe unde, ca pentru un somn lung. Și asta nu e tot. Cu o dragoste mai veche asculta, mereu în derivă, după o atât de lungă despărțire, să nu moară de două ori blestemată prin afară, povestea unei vieți de părăsire. Povestea unei vieți care l-a înlănțuit încă din copilărie…
Apoi, s-a trezit dincolo de timp, odată cu ei. într-un pomelnic de dragoste și respect pentru groaznicele suferințe ce-i aminteau de noaptea aceea în care i-au golit de tot; un pomelnic cu toate datoriile unora, dar și cu durerile și nenorocirile pe care le-au lăsat în pădurea pe care o străbăteau când treceau dealul spre Frumușei, și de acolo la Cărbunești. Un drum de chin… cu legături de sânge înspre Valea Plângerii.
Doar așa. pădurea din ei, mai aproape de cer, de unii, de alții, de neam de neam, rămânea vie. Era revelația unei măreții nebănuite, precum amintirile. Amntiri care l-au istovit încet-încet, până s-a lăsat în voia lor… Până când

Eli Gîlcescu

O fi tot ea…

noiembrie 25, 2018

… ca o poruncă
să nu mă opresc
să mă rog
pentru că pădurea mă iubește
pădurea
și caprele cu nărav
după ce mi-au sângerat mâinile
când le priponeam din loc în loc
lângă iarba crudă
scuturată de rouă
în cel mai lung vis
să netezească de stricăciuni
pădurea
chiar dacă n-o văd
să tot fie acolo pe locul ei
acasă

Eli Gîlcescu