Mi-e pleoapa
încă somnoroasă,
pe care cad picurii
unui gând blajin;
îi ascult sufletul
ce mi-a luminat noaptea,
m-a-nvăluit
cu muzica nemărginirii,
ascunzându-mi,
sub pleoapele cărunte,
tot înţelesul vieţii,
iar eu – pribeag
în propriu-mi gând…