Merit ceva mai mult…

… ceva să-mi schimbe gândurile.
Și atunci citesc.
O carte, uneori la întâmplare.
La întâmplare… despre cei veseli.
Despre „cei mai buni dintre cei buni care nu pot fi decât veseli. Pentru că e mult mai bine să fii vesel. Iar afară de asta veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor, încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și cu toate astea nu mai rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți din cei veseli. Rămăseseră cumplit de puțini, al dracului de puțini. Și dacă ai să gândești mult așa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât…“
„Pentru cine bat clopotele“, Ernest Hemingway, un roman de o mare frumusețe, împregnat adeseori de o anumită demnitate solemnă și de poezie, alteori, printr-un umor real și suculent, scăldat într-o aură specială. Un roman pe care îl citesc pentru a nu știu câta oară. Și de fiecare dată îmi pare altfel. Iar epigraful folosit de autorul romanului este de-a dreptul tulburător. Cuvintele aparțin poetului englez din secolul al XVII-lea John Donne.
„Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat.“
Citindu-l, mă gândesc la foamea lui Dumnezeu. De ceva dulce. Pentru că a ales-o pe Doamna R. să-l îndulcească într-atât, să închidă în mâinile Lui îndurările noastre.

Eli Gîlcescu

Să fie ea, să fiu tot eu

(acrostih)

E vremea strugurilor copți
Lăsați în vie să suspine.
Iubind, trecut-am printre nopți
Grăbind spre lumea care vine.

Încerc să mă întorc mereu
La masă, răsucind cuvinte,
Crezând că, astăzi, numai eu
Ezit să merg mai înainte.

Scot înc-o rimă ce mă minte
Călătorind spre apogeu…
Uitată, nu-mi aduc aminte

George Tei

Câteodată mai găseam ceva bun în oameni

… într-o lume,
fără să observe cineva,
o pasăre și-a făcut cuib în nucul care trăiește încă
din când în când mă trăgea de păr, mă zgâria
într-o lume
de râs și batjocură,
fără tată, fără mamă, fără frate, fără soră…
nu mai vedeam pe unde calc
de câtă prefăcătorie
m-am pierdut
într-o lume în care
nu știu dacă mai vreau
să fiu…
fără tine

Eli Gîlcescu

Atunci…

… când iarna visează
pe neașteptate
atât de neliniștit și de alb
lăcrimând din nimic
ca o apă curgătoare
să-și mai amărască și alții nopțile cu ea

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

Totul e vag aici

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.“

Pentru că de aici începe stricăciunea. Și de la lege. Niciodată pentru omul de rând. Sau dintr-o eroare. Premeditată uneori. Ca să-și conserve averea. Ei au dreptul la asemenea sentințe. Omul de rând, nu. Doar să se trezească, din lumea lui plină de calm și certitudini morale, într-o dimineață, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru singurul motiv că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera… Și avea grijă de fiecare pom ca de o ființă. Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească

Eli Gîlcescu

Era treaz, era viu…

… doar țintuit locului. Secerat de puteri. Nici să plângă nu mai era în stare. Își pipăia trupul. Nu-l simțea, nici picioarele nu-l mai ascultau. Încerca cu disperare să iasă spre liman, să-și apere sufletul, în vreme ce se prăbușea strivit de dureri. Era conștient. Se căuta pe el, cel de dinainte, privind în sus, căci privind în jos, sub veșmintele încă calde, nu mai regăsea decât forme goale. A început să caute clipa, s-o îmblânzeasca, s-o câștige de partea lui, să o transforme în eternitate. Fără să cerșească, fără… printre „mâzgăleli“, să-și umple formele goale, mai repede decât era de așteptat. Un fel de făgăduială. Pentru ziua de mâine.
Altfel spus, era singur. (va urma)

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

Sau pădurea singură…
… despre care e bine să nu vorbesc.
Parcă totuși, să o las așa. Când mă izbește din toate părțile. Știu, e greu să impresioneze pe unii. Poate în niciun fel. Poate uneori golul (cât de mare fusese, numai Dumnezeu știe), lehamitea, mai-mai, că au simțit-o cândva și alții. Când puterile încep să slăbească, așa cum strămoșii s-au ofticat de durere, pentru pământul luat cu japca, când au fost izgoniți din casă în miezul nopții (noaptea ca hoții), prăduindu-i de ceea ce aveau mai scump, cum să o lași așa… N-au mai avut timp nici să îngenuncheze pe pământul lor. Nici atunci când au rămas fără glas, când soarta, mai puternică decât ei, a hotărât altfel. Atunci când i-au desprins de pământ.
Presimțind, au lăsat „una curea de pământ lată de șase zeci metri cu lipsă și spor după cursul hotarului și lungă din Dealul Logreștilor despre Răsărit spre Apus până în Dealul Frumușeilor, vecină…“
Și-au jucat ultima carte. Cartea iubirii. Care nu avea nevoie de școli înalte. Spre a o desăvârși. Era actul de dinaintea tragediei. Și cine ar fi crezut. Când totul se întâmpla atât de repede, de surprinzător.
Doar orologiul de acum aproape opt decenii mai bate cu lovituri grave. Ca un omagiu pentru liniștea lor.

Eli Gîlcescu

Pădurea #rezist sau lecția de nesupunere

Și…
fără să afli
pădurea are ceva din tine.
Se preumblă ca un ecou
care îmi scapă mereu
Dumnezeu știe pe unde
ca pentru un somn lung.
Și asta nu e tot.
Uneori
are culoarea ochilor tăi
și plâng
îngreunând-o
toată
cu o dragoste mai veche
după o atât de lungă despărțire
să nu moară
de două ori blestemată
prin afară.

Eli Gîlcescu

Cu durerea în labirintul nepăsării

Mă gândesc la legile omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.
Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte. Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură.
Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva, spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți trec prin asta. Se vindecă. Alții…
Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare. Sau de o mână caldă, chiar peste program.
Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei.

Eli Gîlcescu

Acolo nu mergi de voie

Pare înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite. Fiecare cu durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.
Doamna Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.
Deodată, parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul la cuferele pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare că nu mai are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o fac fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al nucilor groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.
M-am mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de Dumnezeu, iar cerul un întreg… Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi atingea sufletul, înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu putea izbucni. Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.
Durerea pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care îi ține tovărășie, uneori. Spre un orizont nedefinit.

Eli Gîlcescu