Cu durerea în labirintul nepăsării

Mă gândesc la legile omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.
Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte. Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură.
Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva, spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți trec prin asta. Se vindecă. Alții…
Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare. Sau de o mână caldă, chiar peste program.
Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei.

Eli Gîlcescu