Merit ceva mai mult…

… ceva să-mi schimbe gândurile.
Și atunci citesc.
O carte, uneori la întâmplare.
La întâmplare… despre cei veseli.
Despre „cei mai buni dintre cei buni care nu pot fi decât veseli. Pentru că e mult mai bine să fii vesel. Iar afară de asta veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor, încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și cu toate astea nu mai rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți din cei veseli. Rămăseseră cumplit de puțini, al dracului de puțini. Și dacă ai să gândești mult așa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât…“
„Pentru cine bat clopotele“, Ernest Hemingway, un roman de o mare frumusețe, împregnat adeseori de o anumită demnitate solemnă și de poezie, alteori, printr-un umor real și suculent, scăldat într-o aură specială. Un roman pe care îl citesc pentru a nu știu câta oară. Și de fiecare dată îmi pare altfel. Iar epigraful folosit de autorul romanului este de-a dreptul tulburător. Cuvintele aparțin poetului englez din secolul al XVII-lea John Donne.
„Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat.“
Citindu-l, mă gândesc la foamea lui Dumnezeu. De ceva dulce. Pentru că a ales-o pe Doamna R. să-l îndulcească într-atât, să închidă în mâinile Lui îndurările noastre.

Eli Gîlcescu